duminică, 16 iunie 2013

"De la deteriorarea la alienarea Eului" (Henri Ey, Constiinta)

pentru a mari imaginile, puteti folosi 'Ctrl si +'; pentru micsorare 'Ctrl si -'
















Henri Ey. Organo-dinamismul (extras din cartea "Psihiatria", prof. dr. Aurel Romila. Bucuresti 2004)

"Organo-dinamismul

Pentru resocializare, este modelul cel mai apropiat fiind o concepție validată clinic și foarte aproape de experiența psihiatrică. Are de fapt trei calități care o impun:
• reprezintă o codificare verificabilă a faptelor;
• este coerentă, inteligibilă, transmisibilă;
• are un interes practic de cea mai mare însemnătate în varietatea ideilor.

Henri Ey ia cunoștință în 1928, la lecția lui Guiraud, despre problematica concepțiilor în psihiatrie. Atunci el află pentru prima dată de numele lui Hughlins Jackson, neurolog englez, autorul teoriei unitare asupra activității neurologice, în mod inexplicabil, neacceptată de neurologi. Teoria lui Jackson se referea la modelul epilepsiei ca modalitate de organizare și de dezorganizare a sistemului nervos. 

Atunci, Ey are revelația aplicării acestui model și în psihiatrie hazardul era foarte mare, modelul nefiind cunoscut nici în neurologie. Prima expunere o face în 1936, cu Rouart, fapt ce condiționează o serie de evenimente ce vor edifica această concepție:
• un colocviu în 1947, care va separa psihiatria de neurologie
• un deceniu fructuos, 1950 -l960, în care Ev publică 3 volume de studii, cartea Cunoștiința» și Manualul de psihiatrie
• în 1960 are loc al 2-lea colocviu, la care invită personalități din mai multe discipline și precizează noțiunea de Inconștient
• publică două volume despre halucinații, (încheierea operei lui) deși în ele dezbate întreaga psihiatrie (nu știu de ce i-a dat un limitativ; probabil că i-a trebuit un fenomen indiscutabil de boală în acea lume – ocean de antipsihiatrie, dar care este o ultimă revizie a concepției sale despre psihiatrie).

Firesc ar fi fost – și lumea aștepta – să urmeze volumul 4 din Studii, în care să se refere la patologia cronică a personalității; o reia în «Halucinații», dar cine nu este familiarizat cu Ey, va fi surprins de densitatea cărții, și, probabil, sub presiunea bolii și a sfârșitului, a dorit să lase o operă relative încheiată.

Care sunt precursorii concepției organo-dinarnice? Sunt o mulțime de nume pe care le-am amintit în cadrul concepțiilor prezentate până aici.
Capul de afiș desigur însă că este ținut de Jackson. El aplică în medicină și neurologie ideea secolului XIX, formidabilă prin conținutul ei, și anume ideea evoluției, a dezvoltării, organizării. După Darwin în biologie și Spencer în filosofic, o continuă Jackson în medicină. Ideea de „organism organizat“ (și nu este un pleonasm) – este o teorie – în contrast cu fragmentările din știință ale acelui secol; medicina se fragmentase deja pe aparate și discipline metafizic închistate și suferiseră disciplinele de sinteză: neuro-endocrinologia și psihiatria; coordonarea nu mai exista. Erai medic dacă te ocupai de incidența microbilor în urină, dar nu să te ocupi și să vorbești despre locul omului în natură și societatea; nu acesta era obiectul medicinii. Jackson avansează și ideea că neurologia și psihiatria sunt două discipline surori – una mai mare, mai organizată, cu substrat (asta fiindcă el era neurolog) cu organizarea de centri care se pun în valoare, și o soră mai mică, mai fragilă. Dar H. Ey 1-a pus la punct în 1947 afirmând că nu este vorba de soră mai mare și soră mai mică, ci de soră inferior organizată (așa este legea evoluției) și o soră superior organizată, dar mai fragilă și mai dezorganizată și trebuie să ținem cont de procesul de evoluție: ce este ultim este mai fin și se pierde mai ușor. De la H. Ey încoace, neurologia este organizarea inferioară, pe centri localizați, pe funcții parțiale, în timp ce psihiatria este organizarea superioară, globală a funcțiilor de relație. Deci, ea nici nu este analizabilă; această analiză se face numai didactic.

Alt precursor care trebuie amintit este Pierre Janet; nu am putut-o face anterior pe cât merita, mai ales în legătură cu ideea de slăbiciune sau tărie psihologică. Este la mintea oricui că oamenii nu sunt egali, dar în ce constă tăria sau slăbiciunea psihologică? După Pierre Janet, diferența constă în «forța de control a realității».
Francezii îl revendică pe Pierre Janet și îl consideră chiar egal cu Freud; îl citează cu o serie de lucrări, din 1890, despre inconștient, care au precedat lucrările mari de la 1900. Stiți cum este cu revendicatul celebrității, lăsăm istoria să clarifice! Freud a beneficiat de altă soartă, de altă publicitate; o parte dintre lucrările lui Janet se citesc mai greu, nu au seducția lui Freud și iată că Janet trece puțin în umbra lui. Oricum, Janet a fost foarte conștient de legătura strânsă între structura psihologică a omului și corpul lui, deci a fost un organo-dinamist „avant la lettre“ și rămâne foarte actual prin descrierile deosebit de minuțioase și sobre asupra psihasteniei, deși i s-au adus de mulți critica de a nu fi fost decât niște schizofrenii la debut; nu-i putem reproșa însă asta, fiindcă nu se elaborase noțiunea de schizofrenie!

Un precursor celebru este Freud, care, sunt sigur, dacă ar fi fost un materialist dialectic, numai urmașii lui considerându-l „în aer“, că se ocupă numai de inconștient, s-ar fi apropiat de psihologia lui Sartre: el a fost extrem de conștient că psihicul nu este decât o suprastructură a organismului, a fost, deci, un organo-dinamist. Dacă îi privim acum schițele pentru proiectul de psihologie științifică, schițe care au precedat știința despre vis, am crede că sunt niște planșe ale lui Danielopolu, ale oricărui teoretician căruia îi place să vadă circuitele totale ale organismului. Exact cum Mendeleev a pus în tablou niște semne de întrebare, tot așa și Freud a pus sub instinct tot un semn de întrebare, fiindcă nu vedea legătura științifică cu corpul. Atunci neurologia era la studiul clinic al afaziei și la stadiul creierelor pentru studiul de focare și de centre; nu dispunea, de pildă, de ideile lui Sherington, de o mulțime de înțelegeri teoretice superioare ale SNC, de metodele de cercetare de astăzi... Freud avertiza că va veni o vreme când medicația va concur foarte puternic procesele psihoterapeutice, ceea ce s-a și întâmplat, bineînțeles, trecându-se în extrema cealaltă. 

Alt precursor – Eugen Bleuler – impresionează și azi pentru ideea lui de psihiatrie funcțională, pentru optimismul lui fundamental. În timp ce acum, numai auzind de diagnosticul de schizofrenie, familiile caută să separe părțile – divorț, frica de boală, de această nebunie atât de mare, încât lasă la o parte toate optimismele. Bleuler, fără mijloace terapeutice, se va opune lui Krepelin, considerând nedemențială evoluția celei mai importante boli psihice; el deschide, astfel, perspectivele unei psihiatrii „mai zâmbitoare“.

Urmează Meyer Adolf – fondatorul psihiatriei contemporane americane. Deși european, s-a acomodat foarte bine la psihiatria americană, punând chiar în paranteză psihiatria europeană. Nu-l interesează nosologie, clasificare – sunt fără valoare pentru el! Il interesează, în schimb, cum s-a produs boala, ca ultim capitol al existenței subiectului. Apoi, cum poate fi reprimit în societate, ce se poate face; aceasta este, de fapt, și esența resocializării. De ce nu suntem cu toții mayer-iști? Pentru că teoria lui duce la ignorarea organismului material. De exemplu, Gershwin a luat antinevralgice pentru că era mayer-ist și a murit de tumoră cerebrală.
Trăind, trebuie să ținem cont de corp, creier, de toate ale lui; altfel, noi zâmbim iar corpul se duce, bolnavul se duce. 
Henry Claude, profesorul lui H. Ey, are meritul de a-l fi scos din îngustimea franțuzească, din șovinismul francez. I-a spus lui Ey: „Citește-I pe nemți, sunt cu adevărat dușmanii noștri, dar gândesc foarte profund și nu trebuie să rămânem la o psihiatrie franceză bazată pe speculații“. Aceasta a făcut ca profesorul H. Ey să fie singurul din Franța care a tradus operele germane: monografia lui Bleuler, cartea lui Birnbaum și extrase din Bumke, deci cele mai importante cărți germane de atunci, deschidere care a dus la psihiatria organo-dinamică actuală. II mai socotește și pe Kretschmer ca fondator, deși nu este întru totul de acord cu el, fiindcă a văzut, a intuit legătura profundă a acestei „spume“ care se cheamă psihic, cu o anumită morfologie corporală. H. Ey îl socoate precursor și pe profesorul Delay. După moartea lui Claude, în 1934, se cuvenea să vină Ey la catedra de psihiatrie de la Saint- Anne. Nu merg mai departe, doar spun că a venit Delay, de formative neurolog. Delay are și o contribuție esențială în psihiatrie, ideea de organizare a celor trei memorii: memoria comună, care se bazează pe o memorie autistă și o ține în umbră, dar memoria autistă îi joacă feste memoriei comune care se blochează – mintea fuge și te trezești cu alte gânduri decât cele asupra cărora te concentrai. Deci este mereu minată memoria comună de către memoria autistă, minare care la bolnavul mintal este pe prim plan; o idee foarte importantă în acest context este memoria instrumentală, care ne trimite la neurologie; ceea ce atestă că faptele psihice stau în fond pe un soclu – instrumentul neurologic. Putem deosebi aceste lucruri, dar nu le putem separa.

Henri Ey și-a sintetizat opera în 4 teze teoretice și 6 corolare practice care decurg din tezele teoretice.
1. Teza psihologică (teza normalității) – boala mintală este implicată în organizarea ființei umane, psihic normale;
2. Teza fenomenologică – structura bolii mintale este în esență regresivă, negativă;
3. Teza clinică – bolile mintale – psihozele și nevrozele – sunt forme psihice prin structura și evoluția dinamică a nivelurilor de agenezie sau disoluție ale organismului psihic;
4. Teza etiopatogenică – bolile mintale depind de procese organice.

Cele șase corolare:
a. Distincția între normal și patologic;
b. Revizuirea problemei nosografice;
c. Necesitatea unei semiologii a profunzimilor;
d. Perspective neuro-fiziologice;
e. Perspective terapeutice;
f. Perspective de asistență;

1. Teza psihologică
Este și cea mai importantă fiindcă postulează omul normal. Nu este discutabil pentru H. Ey dacă suntem toți normali sau nebuni – ar părea o idee neserioasă. Normalitatea este un fenomen natural si se datorează unei evoluții de milioane de ani. In argumentarea ideii, Ey apelează la două seturi de argumente:
• la datele aduse de studiul pedo-psihiatriei; aici, trebuie menționat în primul rând Henry Wallon pentru etapizarea de care vorbim și apoi Piaget – autoritate mondială pentru organizarea structurilor
superioare ale omului (niveluri de inteligență, niveluri afective);
• a doua sursă de date H. Ey o preia din psihologia modernă, mai ales din cea germană – psihologia configurațională (a întregului, Gestaltului, formei – sunt sinonime); din teoria straturilor și din ideea de inconștient de la Freud și Moreau de Tours (care a enunțat la vremea lui o idee care părea șocantă iar astăzi este esența psihopatologiei, și anume că „bolile psihice seamănă cu un vis“. Moreau de Tours, fiind în cercul lui Baudelaire și al altor literați care consumau droguri, și urmărind experiențele prin care treceau – de fapt, psihotice, dar temporare, a emis această teorie de mare utilitate și pentru Ey, a organo-dinamismului).

Așa a ajuns H. Ey să afirme că psihicul sau ființa psihică este o suprastructură a organismului unitar, a cărui structură se cheamă corp. Si că organismul = corp + psihic. Nu mai poate fi vorba de un dualism, dualismul empiric al lui Kurt Schneider – o separare de specialități; nu mai este vorba nici de confuzie – omul este indistinct, fiindcă aceste două niveluri sunt distincte. Ocupându-se de ființa psihică, contribuția lui pentru eternitate este aceea de a fi extras din multitudinea de funcții – deci din funcționalismul „zăpăcitor“ al psihd-organicului, 2 funcții de coordonare pe care le-am numit: funcția conștiinței și funcția personalității.

Pentru corpul psihic condiția esențială rămâne ordinea funcțiilor – a conștiinței și a personalității, aceste două funcții majore; ideea, care aparține filosofici fenomenologice și structuraliste, a fost preluată de H. Ey, permițându-i această separare. Este așa cum s-ar trece de la opaiț la sistemul energetic național, de înaltă tensiune: o corelare cu întregul sistem energetic al organismului. De fapt, dacă s-a produs ceva și în modernizarea cursului de la București se datorează tot lui H. Ey, altfel psihiatria ar fi arătat ca în tratatele clasice, în care studiul ei se face fărâmițat, abord perfect în semiologia de amănunt, dar imperfect pentru înțelegerea modernului în specialitate. Structura conștiinței, după H. Ey, este rodul luptei ființei psihice cu invazia inconștientului – cu somnul și visul. Deci conștiința ar fi un triumph împotriva somnului și visului. Si în timp, veți deveni – cred – fanatici susținători ai lui Henri Ey!

Prima victorie a conștiinței? Trezia. În lipsa ei, numai aparent ești, de pildă, la birou, cei din preajmă realizând că te afli în altă parte. Acest prim nivel se mai cheamă vigilență (vigilitate) și presupune ca funcții elementare capacitatea de concentrare a subiectului, percepția mediului. Peste acest nivel, superior este nivelul operațional, în care schemele logice se pot combina și desfășura. Aici intervine orientarea temporo-spațială a subiectului o coordonată fiind și gradul de școlire: știe să citească, să povestească, să repete. Fără acest nivel chiar subiectul spune – „bine, sunt treaz, dar nu mă pot concentra la nimic, sunt blocat“.

Stadiul 3 cuprinde posibilitățile mai fine – din punct de vedere axiologic – adică de apreciere după anumite criterii de valoare. Spontaneitate excesivă în acest stadiu trebuie să ne alarmeze pentru că valorile „se cântăresc“. Acest stadiu de conștiință, care individualizează, implică un potențial al personalității. Dacă primul stadiu presupune sistem nervos treaz, substanță reticulată etc., stadiul al doilea – cortex, baza asocierilor elementare, stadiul trei presupune „conturi“ – caractere, valori, o încărcare mnezică care să permită judecarea prezentului prin apercepția trecutului. 

Stadiul 4 se ridică pe treapta etică a judecăților morale pentru care fiecare judecată axiologică operează în funcție de răul sau binele făcut celorlalți. La psihopați, unde lipsește treapta etică (la psihopatul impulsiv, mai ales), axiologia devine originală, insolită, chiar și indiferența față de jignirile aduse celor din jur. La această ultimă treaptă (etică) nu ajunge toată lumea, ea presupunând o personalitate matură, armonioasă. Această structurare trebuie reținută fiindcă în patologie se va coborî de la nivelul axiologic premorbid. Astfel, o anumită patologie va corespunde unui anumit nivel axiologic. In timp ce prima este structura de moment, sincronă, cea de a 2-a este diacronă. Unii bolnavi observând când le scurtezi anamneză, spun: „dle doctor, dar viața mea este un roman“; într-adevăr, ne găsim în fața sinonimului noțiunii de personalitate – capacitatea de organizare a existenței. Aceasta i-a permis lui H.Ey să dărâme ușor antipsihiatria. De ce? Fiindcă adultul matur, presupunând o existență, a străbătut și copilăria cu tot freudismul ei dar a străbătut, după H. Ey, patru etape structurale; deci nu numai niște etape de trecut, care ne leagă de mama, de tata și nu ne lasă să ne atașăm de partener. Nu este vorba numai de atât și aici H. Ey este cu mult mai convingător; este vorba, după el, de creerea unei ființe psihice ca subiect cu o lume comună, care se identifică unui personaj social și devine cadrul să spună acestui personaj „ești sigur pe picioarele tale. Spre deosebire de unii care te fac să exclami: „nu știu ce este cu ăsta?“ Desigur, căci dacă nu este bine identificat cu un model, aleargă după mulți și frecvent veți auzi „foarte bun băiatul, dar cam necontrolat, să te ferești de el fiindcă atunci când îl apucă“...
Se referă la structurile de care vă spuneam. Prin aceasta, H. Ey a demonstrat că există corp – psihic. Dacă venim cu un corp la care avem în esență totul, dar la care ar mai trebui maturări,  retușuri – se închid fontanelele. Ne interesează suprastructura psihică – care sunt semnele maturității ei. Pentru H. Ey, prima dovadă a construcției este însușirea limbajului și limbii în structurile ei logice; noi nu învățăm cum învățăm, din păcate, limbile străine – rapid și fără sensuri, ci învățăm limba română încet și numai cât o putem cuprinde logic. Stadiile structurării personalității, care indică trecerea de la stadiul l la 2, au la bază însăși structura gramaticală a propoziției. Si anume, câștigarea pronumelui personal la persoana 1-a.
În faza a doua, subiectul asimilează o lume comună, nu a specialistului, lumea fizică etc.; sunt o mulțime de lumi. Lumea comună este cea românească rurală sau urbană cu diferite niveluri, limbaje, valori și neuniformă în reacții emoționale. Este momentul când copilul ni se pare mai deștept decât noi și generația noastră, iar pe lângă ce îi dăm, el se încarcă cu televizorul; așa află anumite lucruri pe care ți le plasează fără să te aștepți și prin care îți dai seama că ai îmbătrânit și nu știi tot; este în fond și miracol biologic această capacitate de a nu se încurca în „vechiturile“ lumii, chiar în generația lui la vârf. Ia toate noutățile, dacă e bine sau rău se va vedea mai târziu; copilul pare mai mult, mai proaspăt și altceva, mai impersonal; nu îți pare că este personal când îți spune ceva care îl depășește ca nivel de cultură. Este lumea grădiniței, în care copiii se îmbibă de informații și aceste lucruri trebuie să le înveți odată cu el, fie că îți place sau nu. Observați că se pun bazele unor diferențe între generații de timpuriu. Nu este ce se constată curent – „ăsta este un încăpățânat, seamănă cu tine“... Sunt diferențe pe care noi le sesizăm tardiv, adică în pragul maturizării, când de fapt ele s-au construit în copilărie. Acesta fază s-a mai numit a micii enciclopedii. Copilul este mai degrabă ca un calculator și dacă avem norocul de un programator de calitate, care să nu intervină prea mult în selectarea informației, ei vor ieși niște mici enciclopedii ale generației; efectul invers se obține în situația controlului excesiv și/sau al suprasolicitării capacității biologice.

Oricum, aici este perioada de socializare și de culturalizare a subiectului. Se vede va dacă ieși un sălbatic sau un ultrarafinat. Este perioada care corespunde latenței sexuale – l’age de la raison – cea mai pură epocă intelectuală, unde raționamentele sunt impecabile. Dacă tu greșești ceva, primești un răspuns ca din carte. Această personalitate pură este un principiu psihic, un mic academician; și totuși este un copil, fiindcă nu este personal în sensul intelectual al temei. Tot ce se observă ca patologie în această perioadă la copil noi o etichetăm ca foarte personală – deși copilul ar trebui să fie impersonal. Dacă spune – „știi că aia de istorie este o tâmpită“ – tu nu trebuie să spui – „vai, ce deștept e, că și eu am observat că este așa“. Imediat ați alunecat împreună într-un univers patologic și te întrebi, apoi, ce te faci cu el; dacă era impersonal, spunea, de pildă, că nu este nimic dacă nu știe toate războaiele și nu ia nota 10.

Urmează a 3-a perioadă de identificare. Acum, copilul își alege cariera; el nu a fost decât un ceva cu multe probleme, dar trebuie să devină cineva și este greu. Dacă este mai puțin inteligent – „tu să faci o meserie ca să poți să-ți câștigi existența“. Familiile cu zece copii spun: „pe ăsta 1-am dat la o meserie; și pe ăla“... Oricum, la H. Ey identificarea nu înseamnă numai în sens sexual și psihanalitic. Este ceva bazal ca să ai o orientare heterosexuală – fericirea ta -, dar nu aceasta pare să fie esențial pentru H. Ey, ci decisiv i se pare exact ce vrei tu; adică cine vrei tu să fii, fiindcă dacă nu știi singur aceasta, ești compromis. Pentru H. Ey, ești chiar un viitor bolnav mintal. Dacă citiți biografii foarte multe, veți vedea că marii creatori tocmai în această etapă s-au cam încurcat; nu au fost foarte preciși în adolescență să
spună că se fac medici sau ingineri; veți afla despre oscilații și conflicte între familie și cel care a ales profesia respectivă. Un exemplu, opțiunea lui Jung. Anume, întâi medicină, în cadrul ei psihiatrie, și așa mai departe; ceea ce s-a dovedit de fericit augur, căci poate nu ar fi ajuns un mare chirurg. Ultima condiție a ființei psihice, a structurii persoanei este să se maturizeze, să se socializeze; adică să se retragă din prea multe domenii pe care le viza în adolescență, în ceea ce psihanaliza a numit acceptarea principiului realității.

2. Teza fenomenologică
Structurile de la prima teză, psihologică, se pierd, însă, în a doua teză, fenomenologică:
Boala mintală este o regresiune din normalitate în boală, o cădere („une chute“). Că boala mintală reprezintă un aspect negativ al normalului nu ni se pare o surpriză. De ce? Dintotdeauna boala mintală a fost socotită o nonvaloare, în contrast cu normalul, considerat o valoare în sine. H. Ey vorbește negativ în sens structural și dialectic; este ca la o râmă, căreia îi tai un segment, iar ceea ce rămâne încearcă să supraviețuiască; și se poate tăia în bucățele din ce în ce mai mici, până când experimental devine de neurmărit.
Conform acestui principiu, în boala mintală se produce regresiunea, dar subiectul nu moare; după acel nivel inferior se reorganizează și merge mai departe. Iată ce m-a determinat să susțin că este dialectic.
H. Ey subliniază două caracteristici ale bolii mintale:
• se produce o ruptură a comunicării și a relațiilor de comprehensiune; pe scurt, este un moment în care spui «ce vroiai să înțelegi, că eu nu l-am înțeles niciodată»?. Si imediat se văd două tipuri de neînțelegeri – a unora cu agenezii care nu pot comunica niciodată și alții care au urcat din punct de vedere axiologic, dar din motive deosebite au scăzut în puterea de a-și comunica sufletul. Boala mintală este pierderea comprehensiunii de pe platforma comună. Iată o teză contrarie antipsihiatriei, existențialismului și chiar psihanalizei, care pretind că totul în terapie este să înțelegi. Dacă îl înțelegi, îl poți ajuta; tu îl poți înțelege; dar știind ce a fost ca om și ce a devenit, nu pătrunzi în structurile lui intime de înțelegere – de pildă, prin modul de a dialoga cu bolnavul, nu-i înțelegi sensul, intențiile, nu prevezi nimic.
• boala mintală deteriorează imaginea realității, alunecă într-o irealitate subiectivă, într-o proiecție subiectivă, de unde se dezvoltă persecuția urmăririi, culpabilitatea. Bolnavul mintal, cum spune H. Ey, este un scandal logic, iar pentru neprofesioniști – o bufonerie. In această privință distincția care va urma în teza trei se referă la 2 niveluri naturale de a controla această cădere.

3. Teza clinică
Există situații când poți să-ți dai seama că ai alunecat și faci tot ce poți ca să nu aluneci și mai jos; astfel, nevroza nu ar fi decât o modalitate de apărare la căderea în psihoză, în timp ce în psihoză subiectul este inconștient de căderea sa. Boala mintală, după H. Ey, este proba existenței inconștientului; deci nici vorbă de acei naivi care neagă inconștientul. El există prin însăși existența patologiei psihiatrice. Nevrozele și psihozele sunt forme tipice, Ey susținând posibilitatea evoluției sindromologiei, care nu este o chestiune birocratică, formală, ci se edifică pe două niveluri de destructurare psihică. Această concepție stă la baza clasificării bolilor psihice. H. Ey are, de altfel, o clasificare proprie. El împarte bolile psihice în acute și cronice – cele acute formează patologia conștiinței în care intră reacțiile nevrotice reversibile neconstituite în nevroze, patalogia conștiinței, în care intră și episoadele maniacale, melancolice, reacțiile paranoide, paranoiace, stările crepusculare, confuzia mintală cu formele ei. Acest mare capitol este în contrast cu patalogia cronică unde sunt incluse: nevrozele, psihopatiile, psihozele, demențele – toate ca o patologie a personalității, deci o patalogie diacronică, lungă existențial, foarte aproape de realitatea clinică.

4. Teza etiopatogenică
Boala mintală depinde de procese organice cerebrale sau corporale. Se taie craca antipsihiatriei și oricăror amatori de psihiatrie „de ora 5“, care nu au o formație medicală. Răspunderea totală nu va fi lăsată unui cutare sociolog pasionat, sau filosof, fiindcă boala mintală este condiționată organic și această teză elimină punctul de vedere al antipsihiatriei – al unui Cooper, de pildă, – că schizofrenia este o boală sociogenetică, intrafamilială etc. Articularea organicului la structura psihică a fost o dificultate și pe vremea lui Freud, care nu a știut, la rându-i, cum se leagă instinctul de corp; a spus că este o expresie, în fond niște vorbe, dar nu a putut dovedi. Si H. Ey păstrează rezervă pentru cei care cer dovezi. El ne previne că există un ecart, o distanță între fenomenologia clinică și procesele cerebrale. Această distanță este istorică și rămâne de demonstrat. Presupunem teoretic că cefaleea se produce ca o dismetabolie sau tulburare vasculară, dar acest lucru nu-l putem dovedi totdeauna; dacă reușim, după experimentări repetate, putem afirma că în stadiul cutare, există cutare structură biochimică. Iată modul de judecată și de organizare a întregii teorii. Ey nu este deci un organicist care să judece extrem de simplu, ci spune că atunci când se constituie un proces de boală, organicul este implicat, îmi pare singura idee greu de admis de către psihiatri cu formative dinamistă sau psihogenetică modernă. De aceea H, Ey se plânge că este ignorat, nefiind inclus nici la organogeniști, nici la dinamicii. Psihiatri clasici și de formație clasică îi reproșează lui Ey că susține organicitatea nevrozelor. Totuși, el nu susține că la un nevrotic accidentat de mașină vom găsi la necropsie cine știe ce. Pentru Ey, tulburările sunt atât de fine încât nu le-am putut preciza. Nevroticul când intră pe o traiectorie de nevroză nu mai are niciodată structuri de normal; este de presupus că toate corelatele sunt modificate, deci nu ca la reacția nevrotică și din această cauză el face deosebirea între patologia acută și cronică; ce nu se vindecă în acut trece în cronic – ceea ce presupune, după H. Ey, o organicizare indispensabilă. Este o idee mult diferită de opinia mea; consider că nevrozele sunt boli
funcționale, ușoare, reversibile. Condiționate negativ, le putem decondiționa; dar realitatea m-a făcut să admit că printr-un procent relativ mic de nevroze intrăm în niște încurcături pe viață și acestea nu pot fi considerate simple condiționări patologice. De fapt, dinamismul din tezele 2, 3 se unește cu organicismul din teza 4, și aceasta, a patra teză susține organo-dinamismul.

a. Din aceste aserțiuni vin corolarele: ce se poate admite este că distincția pe care o face H.Ey între normal și patologic fondează psihiatria. O apără de improvizațiile antip-sihiatrice. Sau de o confuzie normal – patologic, care se face de fapt prin judecăți pripite. Prin această distincție, nu vom putea confunda ce aparține psihiatriei – unei condiționări organice cu numeroase erori sau judecăți deosebite ieșite din comun. Să spunem că cineva este un religios; este el un nebun? Un activist simplu își spune – ce, eu mă pun cu nebuna aia?“ Ea poate fi nebună, dar și normală în cadrul unor judecăți religioase, care aparțin conștiinței normale. Deci, a nu se confunda numeroasele trăsnăi din conștiința socială cu psihiatria! Adică unii aproape ne-au desființat ca specialiști, iar alții ne-au extins exagerat domeniul. „Veniți la întreprinderea noastră să vedeți câți nebuni sunt“, Lumea ne confundă; este o inversă confuzie față de antipsihiatrie, Aceia ne calmează și ne spun – „nu, nebunii sunt cei mai valoroși, din ei se vor recolta geniile etc.“ – deci pare o invitație la nebunie. Normal dacă ești, nu ai nici o valoare. Reversul, psihiatrizarea totală. Ambele confuzii Ey le înlătură cu primul lui postulat.

b. Al doilea corolar este revizia nosografîei; adică lista noastră de boli, de coduri trebuie să aibă o structură și trebuie să fie înțeleasă prin structurile psihologice evoluate sau regresate, altfel vom înțelege la nivelul secretarelor noastre. Dacă spui – dependență alcoolică, secretara știe că este un alcoolic, știe ea, dar superficial. Fiindcă tu cunoști că dependența este o regresiune a persoanei la nivelul cutare, cu gravitatea ei. Cei din preajma specialității noastre știu și aceasta, fiindcă sunt fără să vrea niște diacroniști; ținând cont dacă bolnavul a mai fost la un moment dat și, fac chiar prognoze, și fără H. Ey: „ăsta aici moare“. Poate și fiindcă s-a răspândit ideea că, după un număr de internări la Central, ca și cu ulciorul – vine un moment ireversibil.

c. Ideea care mi se pare cea mai valoroasă la H. Ey este necesitatea unei  semiologii a profunzimilor; am impresia că fiecare simptom și funcție
este simultan amenințată de un compromis patologic. Fără un control riguros, exact în momentul în care ai de pronunțat patru cuvinte, atunci le încurci dacă nu ești perfect matur. Profunzimile noastre sunt contrastructurile permanente. Neîncetat, fiecare suntem o persoană alături de o nepersoană; suntem o conștiință mereu amenințată de inconștientizare; imaginarul, această forță negativă, nu se poate reduce nici la imaginație, nici la vis, ci este un însoțitor, un alter ego permanent al nostru.

d. Perspectivele neuro-fiziologice ne vor apropia de neurologie, de cei care fac neurofizio-logia, fiindcă acest determinism cerebral, somatic, al patalogiei psihiatrice cere investigație rafinată și dovezi. Superb ar fi să ajungem la corelații salivă și LCR. Trebuie să ne gândim deci la corelate  banale – omul își lasă mai ușor părul, saliva, unghiile etc. la studiat – și să găsim până la urmă corelatul în corelatul din catecolamine, deși nu se știe dacă acest lucru va fi posibil.

e. Perspective terapeutice. H. Ey pune bazele complementarității și sfârșitul războiului dintre farmacologi și psihoterapeuți – un conflict care nu are rost și o segregare imposibilă din punct de vedere al concepției.
Numai un psihiatru trebuie să-și însușească ambele categorii, fiindcă boala psihică este organo-dinamică, pentru aspectul organic apelându-se la farmacologie, fiindcă influențează structurile neuro-fiziologice, dar nu va fi de ajuns dacă se neglijează alte aspecte. Se știe, de altfel, că accesul la o
anume categorie de bolnavi nu a fost posibilă fără medicație. Din nenorocire, însă, noi rămânem niște organiciști și acumulăm o mulțime de dinamisme, fără să le aplicăm.

f. În perspectivă, asistența, instituțiile de asistență psihiatrică trebuie să fie și să rămână medicale – fără a putea spune că reprezintă un centru de educație al tinerilor. Boala psihică este și o boală organică; ceilalți din echipa psihiatrului vor fi complementari, idee pe care de multe ori am susținut-o.
Progresele terapiei moderne au dus la un câștig sub aspect umanitar al subiectului; nu mai suntem animale numai cu sex, tip darwinian, dar nici Platon în Colocviu cu elevii; existam, simbiotic, pe două planuri. Si în patalogie, catastrofa este că nu crește aspectul umanitar. H.Ey spune că adultul rămâne stăpânul, cel care își temperează pornirile...


Nu întâmplător Bach numește clavecinul bine temperat – de fapt, maestrul care poate stăpâni toate tonalitățile (probă de examen pe vremea lui)."