pentru a mari imaginile, puteti folosi 'Ctrl si +'; pentru micsorare 'Ctrl si -' |
henri.ey.constiinta
duminică, 16 iunie 2013
Henri Ey. Organo-dinamismul (extras din cartea "Psihiatria", prof. dr. Aurel Romila. Bucuresti 2004)
"Organo-dinamismul
Pentru resocializare,
este modelul cel mai apropiat fiind o concepție validată clinic și foarte
aproape de experiența psihiatrică. Are de fapt trei calități care o impun:
• reprezintă o
codificare verificabilă a faptelor;
• este coerentă,
inteligibilă, transmisibilă;
• are un interes practic
de cea mai mare însemnătate în varietatea ideilor.
Henri Ey ia cunoștință în 1928, la lecția lui Guiraud, despre problematica concepțiilor în psihiatrie. Atunci el află pentru prima dată de numele lui Hughlins Jackson, neurolog englez, autorul teoriei unitare asupra activității neurologice, în mod inexplicabil, neacceptată de neurologi. Teoria lui Jackson se referea la modelul epilepsiei ca modalitate de organizare și de dezorganizare a sistemului nervos.
Atunci, Ey are revelația aplicării acestui model și în psihiatrie – hazardul
era foarte mare, modelul nefiind cunoscut nici în neurologie. Prima expunere o
face în 1936, cu Rouart, fapt ce condiționează o serie de evenimente ce vor
edifica această concepție:
• un colocviu în 1947,
care va separa psihiatria de neurologie
• un deceniu fructuos,
1950 -l960, în care Ev publică 3 volume de studii, cartea Cunoștiința»
și Manualul de psihiatrie
• în 1960 are loc al
2-lea colocviu, la care invită personalități din mai multe discipline și
precizează noțiunea de Inconștient
• publică două volume
despre halucinații, (încheierea operei lui) deși în ele dezbate întreaga
psihiatrie (nu știu de ce i-a dat un limitativ; probabil că i-a trebuit un
fenomen indiscutabil de boală în acea lume – ocean de antipsihiatrie, dar care
este o ultimă revizie a concepției sale despre psihiatrie).
Firesc ar fi fost – și
lumea aștepta – să urmeze volumul 4 din Studii, în care să se refere la
patologia cronică a personalității; o reia în «Halucinații», dar cine nu este
familiarizat cu Ey, va fi surprins de densitatea cărții, și, probabil, sub
presiunea bolii și a sfârșitului, a dorit să lase o operă relative încheiată.
Care sunt precursorii
concepției organo-dinarnice? Sunt o mulțime de nume pe care le-am amintit în
cadrul concepțiilor prezentate până aici.
Capul de afiș desigur
însă că este ținut de Jackson. El aplică în medicină și neurologie ideea
secolului XIX, formidabilă prin conținutul ei, și anume ideea evoluției, a
dezvoltării, organizării. După Darwin în biologie și Spencer în filosofic, o
continuă Jackson în medicină. Ideea de „organism organizat“ (și nu este un
pleonasm) – este o teorie – în contrast cu fragmentările din știință ale acelui
secol; medicina se fragmentase deja pe aparate și discipline metafizic
închistate și suferiseră disciplinele de sinteză: neuro-endocrinologia și
psihiatria; coordonarea nu mai exista. Erai medic dacă te ocupai de incidența
microbilor în urină, dar nu să te ocupi și să vorbești despre locul omului în
natură și societatea; nu acesta era obiectul medicinii. Jackson avansează și
ideea că neurologia și psihiatria sunt două discipline surori – una mai mare,
mai organizată, cu substrat (asta fiindcă el era neurolog) cu organizarea de
centri care se pun în valoare, și o soră mai mică, mai fragilă. Dar H. Ey 1-a
pus la punct în 1947 afirmând că nu este vorba de soră mai mare și soră mai
mică, ci de soră inferior organizată (așa este legea evoluției) și o soră
superior organizată, dar mai fragilă și mai dezorganizată și trebuie să ținem
cont de procesul de evoluție: ce este ultim este mai fin și se pierde mai ușor.
De la H. Ey încoace, neurologia este organizarea inferioară, pe centri
localizați, pe funcții parțiale, în timp ce psihiatria este organizarea superioară,
globală a funcțiilor de relație. Deci, ea nici nu este analizabilă; această
analiză se face numai didactic.
Alt precursor care
trebuie amintit este Pierre Janet; nu am putut-o face anterior pe cât
merita, mai ales în legătură cu ideea de slăbiciune sau tărie psihologică. Este
la mintea oricui că oamenii nu sunt egali, dar în ce constă tăria sau
slăbiciunea psihologică? După Pierre Janet, diferența constă în «forța de
control a realității».
Francezii îl revendică
pe Pierre Janet și îl consideră chiar egal cu Freud; îl citează cu o serie de
lucrări, din 1890, despre inconștient, care au precedat lucrările mari de la
1900. Stiți cum este cu revendicatul celebrității, lăsăm istoria să clarifice!
Freud a beneficiat de altă soartă, de altă publicitate; o parte dintre
lucrările lui Janet se citesc mai greu, nu au seducția lui Freud și iată că
Janet trece puțin în umbra lui. Oricum, Janet a fost
foarte conștient de legătura strânsă între structura psihologică a omului și
corpul lui, deci a fost un organo-dinamist „avant la lettre“ și rămâne foarte
actual prin descrierile deosebit de minuțioase și sobre asupra psihasteniei,
deși i s-au adus de mulți critica de a nu fi fost decât niște schizofrenii la
debut; nu-i putem reproșa însă asta, fiindcă nu se elaborase noțiunea de
schizofrenie!
Un precursor celebru
este Freud, care, sunt sigur, dacă ar fi fost un materialist dialectic,
numai urmașii lui considerându-l „în aer“, că se ocupă numai de inconștient,
s-ar fi apropiat de psihologia lui Sartre: el a fost extrem de conștient că
psihicul nu este decât o suprastructură a organismului, a fost, deci, un
organo-dinamist. Dacă îi privim acum schițele pentru proiectul de psihologie
științifică, schițe care au precedat știința despre vis, am crede că sunt niște
planșe ale lui Danielopolu, ale oricărui teoretician căruia îi place să vadă
circuitele totale ale organismului. Exact cum Mendeleev a pus în tablou niște
semne de întrebare, tot așa și Freud a pus sub instinct tot un semn de
întrebare, fiindcă nu vedea legătura științifică cu corpul. Atunci neurologia
era la studiul clinic al afaziei și la stadiul creierelor pentru studiul de
focare și de centre; nu dispunea, de pildă, de ideile lui Sherington, de o mulțime
de înțelegeri teoretice superioare ale SNC, de metodele de cercetare de
astăzi... Freud avertiza că va veni o vreme când medicația va concur foarte
puternic procesele psihoterapeutice, ceea ce s-a și întâmplat, bineînțeles,
trecându-se în extrema cealaltă.
Alt precursor – Eugen Bleuler –
impresionează și azi pentru ideea lui de psihiatrie funcțională, pentru
optimismul lui fundamental. În timp ce acum, numai auzind de diagnosticul de
schizofrenie, familiile caută să separe părțile – divorț, frica de boală, de
această nebunie atât de mare, încât lasă la o parte toate optimismele. Bleuler,
fără mijloace terapeutice, se va opune lui Krepelin, considerând nedemențială
evoluția celei mai importante boli psihice; el deschide, astfel, perspectivele
unei psihiatrii „mai zâmbitoare“.
Urmează Meyer Adolf –
fondatorul psihiatriei contemporane americane. Deși european, s-a acomodat
foarte bine la psihiatria americană, punând chiar în paranteză psihiatria
europeană. Nu-l interesează nosologie, clasificare – sunt fără valoare pentru
el! Il interesează, în schimb, cum s-a produs boala, ca ultim capitol al
existenței subiectului. Apoi, cum poate fi reprimit în societate, ce se poate face;
aceasta este, de fapt, și esența resocializării. De ce nu suntem cu toții
mayer-iști? Pentru că teoria lui duce la ignorarea organismului material. De
exemplu, Gershwin a luat antinevralgice pentru că era mayer-ist și a murit de
tumoră cerebrală.
Trăind, trebuie să ținem
cont de corp, creier, de toate ale lui; altfel, noi zâmbim iar corpul se duce, bolnavul
se duce.
Henry Claude, profesorul lui H. Ey, are meritul de a-l fi scos
din îngustimea franțuzească, din șovinismul francez. I-a spus lui Ey: „Citește-I
pe nemți, sunt cu adevărat dușmanii noștri, dar gândesc foarte profund și nu
trebuie să rămânem la o psihiatrie franceză bazată pe speculații“. Aceasta a
făcut ca profesorul H. Ey să fie singurul din Franța care a tradus operele germane:
monografia lui Bleuler, cartea lui Birnbaum și extrase din Bumke, deci cele mai
importante cărți germane de atunci, deschidere care a dus la psihiatria
organo-dinamică actuală. II mai socotește și pe Kretschmer ca fondator, deși nu
este întru totul de acord cu el, fiindcă a văzut, a intuit legătura profundă a
acestei „spume“ care se cheamă psihic, cu o anumită morfologie corporală. H. Ey
îl socoate precursor și pe profesorul Delay. După moartea lui Claude, în 1934,
se cuvenea să vină Ey la catedra de psihiatrie de la Saint- Anne. Nu merg mai
departe, doar spun că a venit Delay, de formative neurolog. Delay are și o
contribuție esențială în psihiatrie, ideea de organizare a celor trei memorii:
memoria comună, care se bazează pe o memorie autistă și o ține în umbră, dar
memoria autistă îi joacă feste memoriei comune care se blochează – mintea fuge
și te trezești cu alte gânduri decât cele asupra cărora te concentrai. Deci este
mereu minată memoria comună de către memoria autistă, minare care la bolnavul
mintal este pe prim plan; o idee foarte importantă în acest context este
memoria instrumentală, care ne trimite la neurologie; ceea ce atestă că faptele
psihice stau în fond pe un soclu – instrumentul neurologic. Putem deosebi
aceste lucruri, dar nu le putem separa.
Henri Ey și-a sintetizat opera în
4 teze teoretice și 6 corolare practice care decurg din tezele teoretice.
1. Teza psihologică
(teza normalității) – boala mintală este implicată în organizarea ființei
umane, psihic normale;
2. Teza fenomenologică –
structura bolii mintale este în esență regresivă, negativă;
3. Teza clinică – bolile
mintale – psihozele și nevrozele – sunt forme psihice prin structura și
evoluția dinamică a nivelurilor de agenezie sau disoluție ale organismului
psihic;
4. Teza etiopatogenică –
bolile mintale depind de procese organice.
Cele șase corolare:
a. Distincția între
normal și patologic;
b. Revizuirea problemei
nosografice;
c. Necesitatea unei
semiologii a profunzimilor;
d. Perspective
neuro-fiziologice;
e. Perspective
terapeutice;
f. Perspective de
asistență;
1. Teza psihologică
Este și cea mai
importantă fiindcă postulează omul normal. Nu este discutabil pentru H. Ey dacă
suntem toți normali sau nebuni – ar părea o idee neserioasă. Normalitatea este
un fenomen natural si se datorează unei evoluții de milioane de ani. In
argumentarea ideii, Ey apelează la două seturi de argumente:
• la datele aduse de
studiul pedo-psihiatriei; aici, trebuie menționat în primul rând Henry Wallon
pentru etapizarea de care vorbim și apoi Piaget – autoritate mondială pentru
organizarea structurilor
superioare ale omului
(niveluri de inteligență, niveluri afective);
• a doua sursă de date
H. Ey o preia din psihologia modernă, mai ales din cea germană – psihologia
configurațională (a întregului, Gestaltului, formei – sunt sinonime); din
teoria straturilor și din ideea de inconștient de la Freud
și Moreau de Tours (care a enunțat la vremea lui o idee care părea șocantă iar
astăzi este esența psihopatologiei, și anume că „bolile psihice seamănă cu un vis“. Moreau de Tours, fiind în
cercul lui Baudelaire și al altor literați care consumau droguri, și urmărind
experiențele prin care treceau – de fapt, psihotice, dar temporare, a emis
această teorie de mare utilitate și pentru Ey, a organo-dinamismului).
Așa a ajuns H. Ey să
afirme că psihicul sau ființa psihică este o suprastructură a organismului
unitar, a cărui structură se cheamă corp. Si că organismul = corp + psihic. Nu
mai poate fi vorba de un dualism, dualismul empiric al lui
Kurt Schneider – o separare de specialități; nu mai este vorba nici de confuzie
– omul este indistinct, fiindcă aceste două niveluri sunt distincte. Ocupându-se
de ființa psihică, contribuția lui pentru eternitate este aceea de a fi extras
din multitudinea de funcții – deci din funcționalismul „zăpăcitor“ al
psihd-organicului, 2 funcții de coordonare pe care le-am numit: funcția
conștiinței și funcția personalității.
Pentru corpul psihic
condiția esențială rămâne ordinea funcțiilor – a conștiinței și a
personalității, aceste două funcții majore; ideea, care aparține filosofici
fenomenologice și structuraliste, a fost preluată de H. Ey, permițându-i
această separare. Este așa cum s-ar trece de la opaiț la sistemul energetic
național, de înaltă tensiune: o corelare cu întregul sistem energetic al
organismului. De fapt, dacă s-a produs ceva și în modernizarea cursului de la
București se datorează tot lui H. Ey, altfel psihiatria ar fi arătat ca în tratatele
clasice, în care studiul ei se face fărâmițat, abord perfect în semiologia de
amănunt, dar imperfect pentru înțelegerea modernului în specialitate. Structura
conștiinței, după H. Ey, este rodul luptei ființei psihice cu invazia
inconștientului – cu somnul și visul. Deci conștiința ar fi un triumph împotriva
somnului și visului. Si în timp, veți deveni – cred – fanatici susținători ai
lui Henri Ey!
Prima victorie a
conștiinței? Trezia. În lipsa ei, numai aparent ești, de pildă, la
birou, cei din preajmă realizând că te afli în altă parte. Acest prim nivel se
mai cheamă vigilență (vigilitate) și presupune ca funcții elementare capacitatea
de concentrare a subiectului, percepția mediului. Peste acest nivel, superior
este nivelul operațional, în care schemele logice se pot combina și
desfășura. Aici intervine orientarea temporo-spațială a subiectului o
coordonată fiind și gradul de școlire: știe să citească, să povestească, să
repete. Fără acest nivel chiar subiectul spune – „bine, sunt treaz, dar nu mă
pot concentra la nimic, sunt blocat“.
Stadiul 3 cuprinde
posibilitățile mai fine – din punct de vedere axiologic – adică de
apreciere după anumite criterii de valoare. Spontaneitate excesivă în
acest stadiu trebuie să ne alarmeze pentru că valorile „se cântăresc“. Acest
stadiu de conștiință, care individualizează, implică un potențial al personalității.
Dacă primul stadiu presupune sistem nervos treaz, substanță reticulată etc.,
stadiul al doilea – cortex, baza asocierilor elementare, stadiul trei presupune
„conturi“ – caractere, valori, o încărcare mnezică care să permită judecarea
prezentului prin apercepția trecutului.
Stadiul 4 se ridică pe treapta etică a
judecăților morale pentru care fiecare judecată axiologică operează în funcție
de răul sau binele făcut celorlalți. La psihopați, unde lipsește treapta etică
(la psihopatul impulsiv, mai ales), axiologia devine originală, insolită, chiar
și indiferența față de jignirile aduse celor din jur. La această ultimă treaptă
(etică) nu ajunge toată lumea, ea presupunând o personalitate matură,
armonioasă. Această structurare trebuie reținută fiindcă în patologie se va
coborî de la nivelul axiologic premorbid. Astfel, o anumită patologie va
corespunde unui anumit nivel axiologic. In timp ce prima este structura de moment,
sincronă, cea de a 2-a este diacronă. Unii bolnavi observând când le scurtezi
anamneză, spun: „dle doctor, dar viața mea este un roman“; într-adevăr, ne
găsim în fața sinonimului noțiunii de personalitate – capacitatea de organizare
a existenței. Aceasta i-a permis lui H.Ey să dărâme ușor antipsihiatria. De ce?
Fiindcă adultul matur, presupunând o existență, a străbătut și copilăria cu tot
freudismul ei – dar a străbătut, după H. Ey, patru etape structurale;
deci nu numai niște etape de trecut, care ne leagă de mama, de tata și nu ne
lasă să ne atașăm de partener. Nu este vorba numai de atât și aici H. Ey este
cu mult mai convingător; este vorba, după el, de creerea unei ființe psihice ca
subiect cu o lume comună, care se identifică unui personaj social și devine cadrul
să spună acestui personaj „ești sigur pe picioarele tale. Spre deosebire de
unii care te fac să exclami: „nu știu ce este cu ăsta?“ Desigur, căci dacă nu
este bine identificat cu un model, aleargă după mulți și frecvent veți auzi
„foarte bun băiatul, dar cam necontrolat, să te ferești de el fiindcă atunci
când îl apucă“...
Se referă la structurile
de care vă spuneam. Prin aceasta, H. Ey a demonstrat că există corp – psihic.
Dacă venim cu un corp la care avem în esență totul, dar la care ar mai trebui
maturări, retușuri – se închid
fontanelele. Ne interesează suprastructura psihică – care sunt semnele
maturității ei. Pentru H. Ey, prima dovadă a construcției este însușirea
limbajului și limbii în structurile ei logice; noi nu învățăm cum învățăm, din
păcate, limbile străine – rapid și fără sensuri, ci învățăm limba română încet
și numai cât o putem cuprinde logic. Stadiile structurării personalității, care
indică trecerea de la stadiul l la 2, au la bază însăși structura gramaticală a
propoziției. Si anume, câștigarea pronumelui personal la persoana 1-a.
În faza a doua,
subiectul asimilează o lume comună, nu a specialistului, lumea fizică etc.;
sunt o mulțime de lumi. Lumea comună este cea românească rurală sau urbană cu
diferite niveluri, limbaje, valori și neuniformă în reacții emoționale. Este
momentul când copilul ni se pare mai deștept decât noi și generația noastră,
iar pe lângă ce îi dăm, el se încarcă cu televizorul; așa află anumite lucruri
pe care ți le plasează fără să te aștepți și prin care îți dai seama că ai
îmbătrânit și nu știi tot; este în fond și miracol biologic această capacitate
de a nu se încurca în „vechiturile“ lumii, chiar în generația lui la
vârf. Ia toate noutățile, dacă e bine sau rău se va vedea mai târziu; copilul pare
mai mult, mai proaspăt și altceva, mai impersonal; nu îți pare că este personal
când îți spune ceva care îl depășește ca nivel de cultură. Este lumea
grădiniței, în care copiii se îmbibă de informații și aceste lucruri trebuie să
le înveți odată cu el, fie că îți place sau nu. Observați că se pun bazele unor
diferențe între generații de timpuriu. Nu este ce se constată curent – „ăsta
este un încăpățânat, seamănă cu tine“... Sunt diferențe pe care noi le sesizăm
tardiv, adică în pragul maturizării, când de fapt ele s-au construit în
copilărie. Acesta fază s-a mai numit a micii enciclopedii. Copilul este mai
degrabă ca un calculator și dacă avem norocul de un programator de calitate,
care să nu intervină prea mult în selectarea informației, ei vor ieși niște
mici enciclopedii ale generației; efectul invers se obține în situația
controlului excesiv și/sau al suprasolicitării capacității biologice.
Oricum, aici este
perioada de socializare și de culturalizare a subiectului. Se vede va dacă ieși
un sălbatic sau un ultrarafinat. Este perioada care corespunde latenței sexuale
– l’age de la raison – cea mai pură epocă intelectuală, unde raționamentele
sunt impecabile. Dacă tu greșești ceva, primești un răspuns ca din carte.
Această personalitate pură este un principiu psihic, un mic academician; și
totuși este un copil, fiindcă nu este personal în sensul intelectual al temei.
Tot ce se observă ca patologie în această perioadă la copil noi o etichetăm ca
foarte personală – deși copilul ar trebui să fie impersonal. Dacă spune – „știi
că aia de istorie este o tâmpită“ – tu nu trebuie să spui – „vai, ce deștept e,
că și eu am observat că este așa“. Imediat ați alunecat împreună într-un
univers patologic și te întrebi, apoi, ce te faci cu el; dacă era impersonal,
spunea, de pildă, că nu este nimic dacă nu știe toate războaiele și nu ia nota
10.
Urmează a 3-a perioadă
de identificare. Acum, copilul își alege cariera; el nu a fost decât un ceva cu
multe probleme, dar trebuie să devină cineva și este greu. Dacă este mai puțin
inteligent – „tu să faci o meserie ca să poți să-ți câștigi existența“.
Familiile cu zece copii spun: „pe ăsta 1-am dat la o meserie; și pe ăla“... Oricum,
la H. Ey identificarea nu înseamnă numai în sens sexual și psihanalitic. Este
ceva bazal ca să ai o orientare heterosexuală – fericirea ta -, dar nu aceasta
pare să fie esențial pentru H. Ey, ci decisiv i se pare exact ce vrei tu; adică
cine vrei tu să fii, fiindcă dacă nu știi singur aceasta, ești compromis. Pentru H. Ey,
ești chiar un viitor bolnav mintal. Dacă citiți biografii foarte multe, veți
vedea că marii creatori tocmai în această etapă s-au cam încurcat; nu au fost
foarte preciși în adolescență să
spună că se fac medici
sau ingineri; veți afla despre oscilații și conflicte între familie și cel care
a ales profesia respectivă. Un exemplu, opțiunea lui Jung. Anume, întâi
medicină, în cadrul ei psihiatrie, și așa mai departe; ceea ce s-a dovedit de
fericit augur, căci poate nu ar fi ajuns un mare chirurg. Ultima condiție a
ființei psihice, a structurii persoanei este să se maturizeze, să se
socializeze; adică să se retragă din prea multe domenii pe care le viza în
adolescență, în ceea ce psihanaliza a numit acceptarea principiului realității.
2. Teza fenomenologică
Structurile de la prima
teză, psihologică, se pierd, însă, în a doua teză, fenomenologică:
Boala mintală este o
regresiune din normalitate în boală, o cădere („une chute“). Că boala mintală
reprezintă un aspect negativ al normalului nu ni se pare o surpriză. De ce? Dintotdeauna
boala mintală a fost socotită o nonvaloare, în contrast cu normalul, considerat
o valoare în sine. H. Ey vorbește negativ în sens structural și dialectic; este
ca la o râmă, căreia îi tai un segment, iar ceea ce rămâne încearcă să
supraviețuiască; și se poate tăia în bucățele din ce în ce mai mici, până când experimental
devine de neurmărit.
Conform acestui
principiu, în boala mintală se produce regresiunea, dar subiectul nu moare;
după acel nivel inferior se reorganizează și merge mai departe. Iată ce m-a
determinat să susțin că este dialectic.
H. Ey subliniază două
caracteristici ale bolii mintale:
• se produce o ruptură a
comunicării și a relațiilor de comprehensiune; pe scurt, este un moment în care
spui «ce vroiai să înțelegi, că eu nu l-am înțeles niciodată»?. Si imediat se
văd două tipuri de neînțelegeri – a unora cu agenezii care nu pot comunica
niciodată și alții care au urcat din punct de vedere axiologic, dar din motive
deosebite au scăzut în puterea de a-și comunica sufletul. Boala mintală este
pierderea comprehensiunii de pe platforma comună. Iată o teză contrarie
antipsihiatriei, existențialismului și chiar psihanalizei, care pretind că
totul în terapie este să înțelegi. Dacă îl înțelegi, îl poți ajuta; tu îl poți
înțelege; dar știind ce a fost ca om și ce a devenit, nu pătrunzi în
structurile lui intime de înțelegere – de pildă, prin modul de a dialoga cu
bolnavul, nu-i înțelegi sensul, intențiile, nu prevezi nimic.
• boala mintală
deteriorează imaginea realității, alunecă într-o irealitate subiectivă, într-o
proiecție subiectivă, de unde se dezvoltă persecuția urmăririi, culpabilitatea.
Bolnavul mintal, cum spune H. Ey, este un scandal logic, iar pentru
neprofesioniști – o bufonerie. In această privință distincția care va urma în
teza trei se referă la 2 niveluri naturale de a controla această cădere.
3. Teza clinică
Există situații când
poți să-ți dai seama că ai alunecat și faci tot ce poți ca să nu aluneci și mai
jos; astfel, nevroza nu ar fi decât o modalitate de apărare la căderea în
psihoză, în timp ce în psihoză subiectul este inconștient de căderea sa. Boala
mintală, după H. Ey, este proba existenței inconștientului; deci nici vorbă de
acei naivi care neagă inconștientul. El există prin însăși existența patologiei
psihiatrice. Nevrozele și psihozele sunt forme tipice, Ey susținând
posibilitatea evoluției sindromologiei, care nu este o chestiune birocratică,
formală, ci se edifică pe două niveluri de destructurare psihică. Această
concepție stă la baza clasificării bolilor psihice. H. Ey are, de altfel, o
clasificare proprie. El împarte bolile psihice în acute și cronice – cele acute
formează patologia conștiinței în care intră reacțiile nevrotice reversibile
neconstituite în nevroze, patalogia conștiinței, în care intră și episoadele
maniacale, melancolice, reacțiile paranoide, paranoiace, stările crepusculare,
confuzia mintală cu formele ei. Acest mare capitol este în contrast cu
patalogia cronică unde sunt incluse: nevrozele, psihopatiile, psihozele,
demențele – toate ca o patologie a personalității, deci o patalogie diacronică,
lungă existențial, foarte aproape de realitatea clinică.
4. Teza etiopatogenică
Boala mintală depinde de
procese organice cerebrale sau corporale. Se taie craca antipsihiatriei și
oricăror amatori de psihiatrie „de ora 5“, care nu au o formație medicală.
Răspunderea totală nu va fi lăsată unui cutare sociolog pasionat, sau filosof,
fiindcă boala mintală este condiționată organic și această teză elimină punctul
de vedere al antipsihiatriei – al unui Cooper, de pildă, – că schizofrenia este
o boală sociogenetică, intrafamilială etc. Articularea organicului la structura
psihică a fost o dificultate și pe vremea lui Freud, care nu a știut, la
rându-i, cum se leagă instinctul de corp; a spus că este o expresie, în fond
niște vorbe, dar nu a putut dovedi. Si H. Ey păstrează rezervă pentru cei care
cer dovezi. El ne previne că există un ecart, o distanță între fenomenologia
clinică și procesele cerebrale. Această distanță este istorică și rămâne de
demonstrat. Presupunem teoretic că cefaleea se produce ca o dismetabolie sau
tulburare vasculară, dar acest lucru nu-l putem dovedi totdeauna; dacă reușim,
după experimentări repetate, putem afirma că în stadiul cutare, există cutare structură
biochimică. Iată modul de judecată și de organizare a întregii teorii. Ey nu
este deci un organicist care să judece extrem de simplu, ci spune că atunci
când se constituie un proces de boală, organicul este implicat, îmi pare
singura idee greu de admis de către psihiatri cu formative dinamistă sau
psihogenetică modernă. De aceea H, Ey se plânge că este ignorat, nefiind inclus
nici la organogeniști, nici la dinamicii. Psihiatri clasici și de formație
clasică îi reproșează lui Ey că susține organicitatea nevrozelor. Totuși, el nu
susține că la un nevrotic accidentat de mașină vom găsi la necropsie cine știe
ce. Pentru Ey, tulburările sunt atât de fine încât nu le-am putut preciza.
Nevroticul când intră pe o traiectorie de nevroză nu mai are niciodată
structuri de normal; este de presupus că toate corelatele sunt modificate, deci
nu ca la reacția nevrotică și din această cauză el face deosebirea între
patologia acută și cronică; ce nu se vindecă în acut trece în cronic – ceea ce
presupune, după H. Ey, o organicizare indispensabilă. Este o idee mult diferită
de opinia mea; consider că nevrozele sunt boli
funcționale, ușoare,
reversibile. Condiționate negativ, le putem decondiționa; dar realitatea m-a
făcut să admit că printr-un procent relativ mic de nevroze intrăm în niște
încurcături pe viață și acestea nu pot fi considerate simple condiționări
patologice. De fapt, dinamismul din
tezele 2, 3 se unește cu organicismul din teza 4, și aceasta, a patra teză
susține organo-dinamismul.
a. Din aceste aserțiuni vin
corolarele: ce se poate admite este că distincția pe care o face H.Ey între
normal și patologic fondează psihiatria. O apără de improvizațiile
antip-sihiatrice. Sau de o confuzie normal – patologic, care se face de fapt
prin judecăți pripite. Prin această distincție, nu vom putea confunda ce
aparține psihiatriei – unei condiționări organice cu numeroase erori sau
judecăți deosebite ieșite din comun. Să spunem că cineva este un religios; este
el un nebun? Un activist simplu își spune – „ce, eu mă pun cu nebuna
aia?“ Ea poate fi nebună, dar și normală în cadrul unor judecăți religioase,
care aparțin conștiinței normale. Deci, a nu se confunda numeroasele trăsnăi
din conștiința socială cu psihiatria! Adică unii aproape ne-au desființat ca specialiști,
iar alții ne-au extins exagerat domeniul. „Veniți la întreprinderea noastră să
vedeți câți nebuni sunt“, Lumea ne confundă; este o inversă confuzie față de
antipsihiatrie, Aceia ne calmează și ne spun – „nu, nebunii sunt cei mai
valoroși, din ei se vor recolta geniile etc.“ – deci pare o invitație la
nebunie. Normal dacă ești, nu ai nici o valoare. Reversul, psihiatrizarea totală.
Ambele confuzii Ey le înlătură cu primul lui postulat.
b. Al doilea corolar este revizia
nosografîei; adică lista noastră de boli, de coduri trebuie să aibă o
structură și trebuie să fie înțeleasă prin structurile psihologice evoluate sau
regresate, altfel vom înțelege la nivelul secretarelor noastre. Dacă spui –
dependență alcoolică, secretara știe că este un alcoolic, știe ea, dar
superficial. Fiindcă tu cunoști că dependența este o regresiune a persoanei la
nivelul cutare, cu gravitatea ei. Cei din preajma specialității noastre știu și
aceasta, fiindcă sunt fără să vrea niște diacroniști; ținând cont dacă bolnavul
a mai fost la un moment dat și, fac chiar prognoze, și fără H. Ey: „ăsta aici
moare“. Poate și fiindcă s-a răspândit ideea că, după un număr de internări la
Central, ca și cu ulciorul – vine un moment ireversibil.
c. Ideea care mi se pare
cea mai valoroasă la H. Ey este necesitatea unei semiologii a profunzimilor; am
impresia că fiecare simptom și funcție
este simultan amenințată
de un compromis patologic. Fără un control riguros, exact în momentul în care
ai de pronunțat patru cuvinte, atunci le încurci dacă nu ești perfect matur.
Profunzimile noastre sunt contrastructurile permanente. Neîncetat, fiecare
suntem o persoană alături de o nepersoană; suntem o conștiință mereu amenințată
de inconștientizare; imaginarul, această forță negativă, nu se poate reduce
nici la imaginație, nici la vis, ci este un însoțitor, un alter ego permanent al
nostru.
d. Perspectivele
neuro-fiziologice ne vor apropia de neurologie, de cei care fac neurofizio-logia,
fiindcă acest determinism cerebral, somatic, al patalogiei psihiatrice cere
investigație rafinată și dovezi. Superb ar fi să ajungem la corelații salivă și
LCR. Trebuie să ne gândim deci la corelate banale – omul își lasă mai ușor părul, saliva,
unghiile etc. la studiat – și să găsim până la urmă corelatul în corelatul din
catecolamine, deși nu se știe dacă acest lucru va fi posibil.
e. Perspective terapeutice.
H. Ey
pune bazele complementarității și sfârșitul războiului dintre farmacologi și
psihoterapeuți – un conflict care nu are rost și o segregare imposibilă din
punct de vedere al concepției.
Numai un psihiatru
trebuie să-și însușească ambele categorii, fiindcă boala psihică este
organo-dinamică, pentru aspectul organic apelându-se la farmacologie, fiindcă
influențează structurile neuro-fiziologice, dar nu va fi de ajuns dacă se
neglijează alte aspecte. Se știe, de altfel, că accesul la o
anume categorie de
bolnavi nu a fost posibilă fără medicație. Din nenorocire, însă, noi rămânem
niște organiciști și acumulăm o mulțime de dinamisme, fără să le aplicăm.
f. În perspectivă,
asistența, instituțiile de asistență psihiatrică trebuie să fie și să rămână
medicale – fără a putea spune că reprezintă un centru de educație al tinerilor.
Boala psihică este și o boală organică; ceilalți din echipa psihiatrului vor fi
complementari, idee pe care de multe ori am susținut-o.
Progresele terapiei
moderne au dus la un câștig sub aspect umanitar al subiectului; nu mai suntem
animale numai cu sex, tip darwinian, dar nici Platon în Colocviu cu elevii;
existam, simbiotic, pe două planuri. Si în patalogie, catastrofa este că nu
crește aspectul umanitar. H.Ey spune că adultul rămâne stăpânul, cel care își
temperează pornirile...
Nu întâmplător Bach
numește clavecinul bine temperat – de fapt, maestrul care poate stăpâni toate
tonalitățile (probă de examen pe vremea lui)."
Abonați-vă la:
Postări (Atom)